Forward
ANDREI PLEŞU:
SLUJITORUL CREDINCIOS ŞI ÎNŢELEPT
În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola
slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om
care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune
pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu
îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba
conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea
stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va
comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile
şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în
două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).
Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o
referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui
Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru
„evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă
ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“
(adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea
semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi
ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor
căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“.
Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi
păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească,
să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a
încredinţat, cu alte cuvinte, rolulsău, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă:
nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer,
temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept
legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi. Parabola
aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele
alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă
lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul
neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică
apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau
cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în
bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd
unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“
adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi
teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe
vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre
ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă.
Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se
înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească
portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de
lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de
unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei.
Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi,
chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt
îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau
cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la
aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel,
patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au
spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la
începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de
ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi
tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că
desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o
turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta.
Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de
o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“,
„Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample,
discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul
gust (ziarulLumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui
tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii
lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni
credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa
se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu,
un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi
lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile
preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.
sursa: dilema veche,
No comments:
Post a Comment