Jubileul lui Nicolae Corneanu, intre lumini si umbre

04 Martie 2012 de Ino Ardelean

O jumătate de veac. Atâta a trecut din momentul în care IPS Nicolae Corneanu a ajuns în scaunul de Mitropolit al Banatului. O perioadă lungă, aproape cât o viață de om, în care a reușit, mai cu seamăn în ultimii 22 de ani, să-și atragă mulți admiratori, dar și detractori. Și unii, și alții trebuie să recunoască că au de-a face cu o personalitate extrem de puternică, una dintre cele mai puternice ale ortodoxiei românești. Fără doar și poate, Nicolae Corneanu se înscrie și printre oamenii, fie ei clerici sau laici, care vor intra în Istoria Banatului. Nu e un secret pentru nimeni că viața lui a fost una a contrastelor, fiind învăluită în lumini și umbre. De . în omul Corneanu parcă au stat două personalități total diferite: una nefastă până în 1990 și una luminată după. Ce i se reproșează? De fapt, cu toate că reproșurile sunt mai multe, singura pată adevărată din viața sa a fost colaborarea cu Securitatea. Și ca să spunem adevărul până la capăt, nu a fost o colaborare chiar benignă. Imediat după 1990 a recunoscut însă pactul cu Diavolul, cerându-și scuze în public.
Nu e o scuză pentru IPS, dar cine dintre înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române nu a făcut acel pact, fie cu Securitatea, fie cu puterea comunistă? Fiindcă întrebarea pentru înalții capi ai BOR ar trebui să fie „cine n-a colaborat cu Securitatea?”, nu cine a colaborat. A fost vreunul care să-și toarne cenușă în cap, după 1990, așa cum a făcut Nicolae Corneanu? Nu. S-a cerut societății românești, clasei politice să facă o curățenie morală după 1990. Or, chiar instituția care ar trebui să aibă cele mai mari responsabilități în ceea ce privește curățenia morală, Biserica, n-a făcut nici cel mai mărunt gest în acest sens. Și aici vine marele merit al lui Nicolae Corneanu, cel de după 1990. A fost probabil singurul cap al BOR care a pornit pe drumul reformei morale într-o societate bolnavă de cei 45 de ani de comunism. Și asta într-o perioadă în care semenii săi făcuseră din nou pact cu puterea neo-comunistă care se instalase după decembrie 1989. În schimb, Mitropolitul Banatului atrăgea atenția vizavi de potențialul pericol pe care îl pot aduce României Ion Iliescu și cei care au furat Revoluția. Era un gest nemaivăzut printre înalții prelați al Bisericii Ortodoxe, obișnuiți să stea sub talpa puterii seculare.
Punându-și în cap „talibanii” BOR, a restituit greco-catolicilor bisericile care le aparținuseră de drept. Fără scandaluri și bătăi, așa cum s-a întâmplat în mai multe locuri din Ardeal, unde securiștii i-au instigat pe ortodocși împotriva uniților cu Roma. Evident că aceste fapte nu au fost în stare să-i bucure prea mult pe alți capi ai BOR, ale căror principale preocupări erau înavuțirea rapidă și apărarea unei dogme tot mai anchilozate. Ca să nu mai spunem că, spre deosebire de Corneanu, nu-și mărturisiseră pactul cu Diavolul din trecut, fiind astfel vulnerabili în fața Puterii. În acest timp, Nicolae Corneanu devenea unul dintre cei mai importanți susținători ai ecumenismului. A ajuns chiar să se împărtășească împreună cu greco-catolicii, moment în care „talibanii” BOR s-au oprit din numărat banii pentru a-l împroșca cu otravă. Nu mai insistăm cu ceea ce s-a întâmplat în ultimul an, inclusiv cu retragrea dreptului la semnătură. Ceea ce e important de spus este însă faptul că, în ultimele două decenii, IPS Corneanu, prin tot ceea ce a făcut, s-a desprind cu totul de trecutul său contestabil, împăcându-se, în primul rând, cu sine însuși, și apoi cu Dumnezeu. Și nu mulți sunt cei care pot să facă astfel de gesturi.

sursa:  http://www.debanat.ro/2012/03/jubileul-lui-nicolae-corneanu-intre-lumini-si-umbre/